• ARATĂ-MI,DOAMNE,CINE SUNT!

    "Uituc din fire, creştinul trăieşte o viaţă ireală. Undeva între emisfera dreaptă şi cea stânga încearcă să se regăsească pe sine şi să-şi definească propria valoare. Dar ceea ce nu ştim noi e că miliardele de neuroni şi de alte minunăţii, care formează creierul nostru, nu-l pot ajuta pe om să se regăsească, pentru că fiecare celula a corpului omenesc e infectată de păcat. Păcătoşenia noastra produce coma spirituală în care trăim. Lupta aceasta care se dă în cadrul unei mase de materie, ce e drept extrem de complexă – cea mai complexă, ne deviază atenţia de la adevărata realitate. Luptăm ca să ne regăsim pe noi înşine, iar în disperare urlăm fără să ne audă cineva: “cine sunt eu?!” Am fost manipulaţi să credem că noi suntem centrul Universului şi că fără noi Universul s-ar prăbuşi. Subtil, nebăgat în seamă, acelaşi şarpe şiret ne sâsâie în cap, zi de zi, cu o voce blânda pe care nu o poţi refuza: “tu eşti Dumnezeu, tu eşti totul, prin tine însuţi poţi deveni măreţ şi glorios…”. Şi vai, Doamne, ce ne place să auzim asta! Simţim dintr-o dată că am înţeles sensul vieţii şi că ne-am regăsit pe noi înşine.
    Iubitor din fire, Dumnezeu s-a coborât la noi ca să ne iubească! Ştia că suntem pierduţi, tocmai de aceea a spus Mântuitorul: “Fiul Omului a venit să caute şi să-i mântuiască pe cei pierduţi”. Într-o lume fără speranţă, în metastază morală, moartă din punct de vedere spiritual, Fiul Omului a venit ca să ne arate adevărata noastră identitate. A venit ca prin iubirea Lui să ne determine să ne îndrăgostim de El!
    Iubirea aceasta pe care o are Isus pentru noi transcende Universul. Dumnezeul infinit, incomensurabil, Dumnezeul nevăzut şi intangibil, vine lângă mine, îşi pune mâna pe umărul meu şi-mi spune: “Mi se zbate inima în Mine de milă, tot lăuntrul Mi se frământă…pentru că te iubesc şi tu nu vrei să ştii asta. Te-am făcut pentru slava Mea şi te preţuiesc ca pe lumina ochilor Mei, pentru tine dau popoare, pentru tine nimicesc împăraţii, dacă vei trece prin foc Eu voi fi cu tine – Eu sunt valoarea ta! Înţelegi asta?” (vezi Osea 11:8; Isaia 43: 4, 7.) Omul care înţelege ce a făcut Dumnezeu pentru el biruieşte absurdul. Când vei înţelege harul lui Dumnezeu şi bunătatea Lui fără de margini, nu vei mai fi niciodată un creştin mediocru. Nu te vei mai considera niciodată un ratat, un nimic, un strop pierdut în oceanul ignoranţei. Te vei ridica de fiecare dată din mocirla în care-ţi bagi capul şi vei privi la El, pentru că doar prin dragostea Lui te poţi regăsi cu adevărat. Pentru acest păcătos nesemnificativ, Dumnezeu l-a dat pe Însuşi Fiul Său. Isus nu ne-a mântuit stând într-un şezlong la malul mării, privind întinsul albastru şi meditând la străzile de aur. Ne-a mântuit îndurând cele mai cumplite chinuri. Dezbrăcat de orice fel de haină, îndurând ruşinea şi batjocurile trecătorilor, sângerând din greu sub povara rănilor, El s-a gândit la noi. În timp ce mâinile şi picioarele Lui erau sfârtecate sub propria-I greutate, de cuiele ruginite, El s-a gândit la noi. În timp ce sorbea paharul mâniei lui Dumnezeu şi al despărţirii de Tatăl, El s-a gândit la noi. Iar în timp ce se ruga pe cruce, lipsit de orice fel de egoism, “Tată iartă-I că nu ştiu ce fac!”, El tot la noi s-a gândit. Iubirea lui e şocantă. Iubirea Lui are puterea de a spulbera absolut tot ce întâlneşte în jur. Dezarmează mândria minţii noastre primitive şi schimbă complet tot sistemul nostru de valori. Nu noi suntem centrul Universului, ci El. Valoarea noastră nu e dată de ceea ce suntem noi, ci e dată de iubirea Lui pentru noi. Avem valoare pentru că suntem pasiunea Lui! Atunci când rămânem în iubirea Lui ne regăsim pe noi înşine şi ne descoperim adevărata identitate.
    Naiv din fire, omul încă luptă cu disperare pentru a se realiza. Încercarea de a ne realiza prin propriile noastre eforturi este absurdă. Cum să mă realizez când eu nici măcar nu ştiu cine sunt? Cum să devin glorios când eu sunt pierdut într-o mocirlă jegoasă? “Sunt ceea ce sunt prin Harul Lui”, a spus unul dintre cei mai realizaţi oameni care au trăit vreodată. Pavel a înţeles că fără harul Lui e un simplu nimic. A înţeles că fără dragostea Lui e pierdut într-o lume plină de labirinturi, într-un iaz întunecat şi fără speranţă. A făcut din căutarea Lui scopul vieţii personale “Să-l cunosc pe El şi puterea învierii Lui..”. Mottoul acesta l-a schimbat radical, a început să se vadă pe sine însuşi prin ochii lui Hristos şi a ajuns să înţeleagă lungimea, lăţimea, înălţimea şi adâncimea dragostei lui Dumnezeu…. Nu vreau nimic, Îl vreau pe El – El este iubirea vieţii mele.
    Arată-mi Doamne cine sunt!" - Laurentiu BALCAN - Revista Tanar crestin -